duminică, 13 august 2017

Vacanta

  Am avut o vacanta atat de relaxanta pana acum incat pur si simplu n-am mai apucat sa imi adun si neuronii ca sa scriu ceva si aici. Le-am trait si respirat pe toate incetinel, asa, usurel, cum mananci porumbul fiert de pe cocean ca un soarice lesinat de foame. Eram obosita, din martie de cand a inceput aventura cu noul job, n-am apucat sa imi dau si reset la creier. 

  Am mers in Franta si am dormit precum cunoscuta valiza din gara. Airbnb nu s-a dezmintit nici de data asta, si nici instinctele mele in a alege cazari foarte misto nu m-au lasat balta. Am ales nordul Frantei anul asta, ca sa vedem, acolo cum o fi? Sudul nu ne-a incantat cam deloc, mareata Coasta de Azur cred ca a fost mai demult un loc minunat, acum nu prea e. Gen pomul laudat. Ei bine, surpriza emisiunii a venit de la coasta de nord a Frantei, numita ea si Coasta de Opal (au astia ceva cu botezatu' de coaste). Coasta de Opal este o bijuterie, va spun. 

  E drept, lumea nu se inghesuie aici (de unde si placerea noastra orgasmica cand ne-am pomenit in sate pustii si pe plaje pustii si neamenajate) in primul rand din cauza ca este "frig". Adica e cum ne place noua vara :))) Daca in sudul Frantei am crapat efectiv de cald anul trecut iar anul asta erau niste incendii incredibile acolo in perioada asta, in nordul Frantei (care e o tara absolut uriasa, cred ca iti trebuie o viata ca sa o strabati turistic cu totul) ne-au intampinat aceleasi temperaturi de la Portsmouth, care, vorba aia, e peste garla. Am avut chiar temperaturi mici pentru ca a venit un val de aer rece, ne-am bucurat de 14 grade si... foc in semineu in luna august, chestie care pe mine una m-a incantat dincolo de vorbe.

  Nu am facut nici macar o baie pentru ca nu era de baie. Oceanul era cald, ar fi mers, insa vantul de afara combinat cu temperatura te facea sa zici nu, multumesc, sa tragi plovarasul de pe tine mai spre urechi si sa te bucuri de mirosul de mare si de plaja pustie. De cativa ani nu mai am dorinta aia total arzatoare sa inot. De doi ani precis nu o mai am pentru ca in ocean eu nu am curaj sa inot, va spun sincer. Si mai ales de cand am asistat la un curs tinut de salvamarii care mi-au explicat niste lucruri despre ocean... am zis lasa ca inot io in cada mea sau ma duc la bazin daca vreau neaparat :))))) Mara saraca ar fi vrut, si-a si tras in vreo doua zile costumul de baie pe sub tzoale, da' n-a avut noroc sa fie de baie. S-a multumit sa scurme in nisip ca disperata, sapand gropi interminabile, de parca vroia sa ajunga pe partea cealalta a pamantului. Sapa asta cu o pofta...

  Casa lu' nenea Eric era intr-un sat pustiu ceva mai jos de Calais. O mandrete de sat, casele pareau desenate din basme, toate noi sau renovate, totul era incredibil de frumos, curat, aranjat. Omul are o casuta veche, cu mobila si acareturile de pe cand isi crestea el copiii acum mari acolo. O minunatie de casa cu 3 dormitoare duble, living urias cu semineu, bucatarie cu de toate si o gradina uriasa si salbatica prin care Mara a alergat si a studiat lighioane o saptamana intreaga. Un cocos si o gaina, fugite de prin vecini, isi faceau veacul la noi in gradina, chestie care pe Marius l-a facut sa isi doreasca aprig o ciorba de cocos deoarece il caraia pacientul prea de dimineata... 

  Ne-am dus si am facut plimbari aproape de locatie, maxim 30 de minute cu masina, pentru ca anul trecut ne-am rupt cu mersul si am decis ca eu sunt too old for this shit numit vacanta spanzurata, nu ca n-as fi stiut asta, dar na, mi-am dorit sa facem una de pomina inainte sa ma retrag in glorie :))) Am vazut Cap Gris Nez, cel mai apropiat loc de pe continent catre UK, o iesitura de pamant de unde poti vedea de sus tot traseul miilor de vapoare care trec prin Canalul Manecii zilnic, a fost senin asa ca pe partea cealalta se vedeau Stancile Albe de la Dover, desi sunt la 40 de km distanta. Privelistea te lasa mut dar noi tot am gasit motive de ras gen "coaie, am trecut garla asta mare ca sa ne uitam tot la Anglia da' de pe partea hastalalta" :)))))) Am mers cu Mara la parc de cocotzat pentru ca a fost anul trecut in Franta si am zis sa mentinem o traditie, am mers la un satuc-muzeu istoric cu case si ateliere de pe la 1900 toamna pentru ca pe noi astea ne fascineaza teribil.

 A fost frumos de tot iar linistea de mormant, satele pustii in care vedeai o masina la o jumatate de ora, plajele incredibile pe care le-am vazut si unde eram noi si inca trei francezi... o frumusete fantastica, am stat si m-am holbat la oceanul ala veeeeerde cu o placere de inimaginat. Mara era in fiecare zi "asta e cea mai frumoasa plajaaaa, vreau si maine tot aici" ca a doua zi sa zica "ba ASTA e cea mai mistooooo" si tot asa :)))) In caz ca va bate un gand sa vizitati din Romania nordul Frantei, avionul va duce la Calais, de acolo ii dati bataie pe toata coasta de nord pana lesinati :)


in gradina

Maimutza la foc :))))

Cap Gris Nez

Wimereux










sate linistite

si traditia ei in Franta :)
                     
  Dupa o saptamana am pornit spre Belgia sa ne vizitam un vechi prieten care se casatoreste luna asta, e mutat acolo cam odata cu noi, a gasit o minune de fata poloneza pe care a si insfacat-o sa fie a lui :) Asa ca ne-am dus doua zile si in nordul Belgiei, la Pittem. Am vazut si o plaja care mi-a amintit de litoralul romanesc, blocuri cladite in capatul plajei, tramvai care iti trece pe sub nas... ce sa zic, Belgia m-a lasat mai rece ca limba unui eschimos care canta in furtuna de zapada. 

  Mini-oraselul asta in care stau ei, ca sa nu ii zic sat, e foarte curat, foarte linistit (cica traiesc mai mult pensionari acolo), e de o curatenie si o ordine minunata. Dar, vorba lui Marius, n-are gust. Locurile sunt fade. Casele sunt toate cam la fel, par a fi desenate de un copil de 3 ani, stiti cum fac ei, traseaza un patrat cu un acoperis. Ori astia n-au arhitecti, ori nu stiu... Toate casele un cacaniu inchis asa, aia e o tara cam inorata din cate inteleg, in norul ala totul parea de o tristete incredibila. E o tara misto presupun, precis ca are si locuri mai vesele. Oricum preturile sunt extrem de triste. Iar anul trecut in Franta ma socasem la preturi, anul asta m-am socat definitiv si in Franta si in Belgia. 

  Casa pe care am ales-o, nu prea am "ales-o" pentru ca in satucul asta mai usor cu gazdele Airbnb. Am gasit niste oameni cu o ferma, la cativa kilometri de prietenii nostri, am luat o casa tot enorma, de fapt e un grajd reamenajat. Foarte misto, tot cu gradina mare, cu tot ce iti trebuie, de pret nu mai zic nimic, ca am dat pe doua nopti cam tot atata cat am dat pe o saptamana in Franta la cazare :))))) Nu regret nimic pentru ca ne era tare dor de prietenul cu pricina iar cele doua zile acolo am ras impreuna cat pentru tot anul, a fost o excursie fantastica! 

  Ne-am intors incarcati cu energie, cel putin eu una chiar m-am relaxat asa cum nu tin minte s-o mai fi facut vreodata in viata mea in vacanta, ne-am bucurat de toate cele, am mai avut si cateva zile cu Marius acasa pana azi cand, cu mare parere de rau, s-a intors la munca. Noi mai avem inca 3 saptamani de vacanta (oh, I love my job!) pe care planuim sa le petrecem cu o familie de romani (alo, s-aude in spate acolo la Oana si Edi?) care s-au mutat aici de curand si de care ne este extraordinar de drag. Au o fetita de varsta Marei, s-au cunoscut si s-au distrat de minune, asa ca presimt niste zile tare frumoase in continuare. Ieri am mers la Festivalul International al Zmeelor din Portsmouth, deci da? Exista asa ceva, oamenii se aduna o data pe an si ridica la malul marii sute de zmee care mai de care mai uriase si mai colorate. 

Cam asa

An octopus's garden in the sky :)))

  Vacanta frumoasa va dorim si voua, oriunde ati fi!

                      Alex






sâmbătă, 29 iulie 2017

De 2 ani în Anglia. Fericire și roșii.

  M-am trezit de dimineata cu ideea in cap... azi e 29 iulie. Am zambit larg si m-am ridicat din patul in care cu onor rezidez pe timp de noapte, de doi ani. Afara era niste nor dar asta nu m-a impiedicat sa zambesc in continuare. Suntem in vacanta de pe 26, am de ce zambi. 

  Acum doi ani pe la ora asta... cred ca eram in avion. In sfarsit, plecasem. O lasasem in urma pe doamna invatatoare abuziva Angelica Puie, sistemul romanesc, soselele lipsa, blocurile gri si un oras care are un singur parc care contine si copaci. Am aterizat aici, in tara lu' Verde Imparat, tara in care iarba nu apune niciodata iar plantele sunt inmultite cu sfintenie. Habar nu aveam unde ma duc, nu fusesem in viata mea in Marea Britanie, nici macar ca turist. Nu apucasem. Nici nu mai stiu cat era exact ceasul cand am aterizat, ce stiu e ca era in jur de ora 5 dupa amiaza si ca baietii de la descarcat bagaje am impresia ca si-au luat pauza de ceai... am stat cu Mara si o jumatate de avion in asteptarea gentilor cam o ora. Au descarcat o juma' de carutza si s-au oprit. Tea time. :)))

  Desigur, intre timp am aflat ca aici pauzele sunt sfinte. Angajatorul nu te pune sa muncesti in pauza ta. Ce scrie in contract si ti se comunica la inceput, aia patesti ulterior. Cu tot ceaiul din dotare! :) Plecasem dintr-un Bucuresti incins la 50 de grade si am aterizat intr-o Londra de 16, eram amandoua in pantaloni scurti si maieuri, ne-am invinetit instantaneu, dar ziceam, pe rand "aoleu, ce bine eeeeeeeee, racoareeeeeeeee". Asa e si azi. Finalul de iulie vine mereu cu ploi si racoare. Ce bine! 

   De doi ani suntem mai fericiti decat am fost vreodata in cei 36 anteriori. Bine, exclud vacantele din Grecia sau Suedia la faza asta, includ viata de zi cu zi cu tot ce inseamna ea. Da, desigur, si aici "sistemul" are bubele lui, exista si aici chestii absolut hilare care se intampla din prostia unor functionari sau politicieni. Clar! Ca peste tot in lume, dealtfel. Dar aici viata e frumoasa si linistita, oamenii zambesc, vorbesc cu tine frumos si te ajuta in orice circumstanta. Si raspund la zambete in orice moment. 

  Statul iti arata respect. Tu, cetateanul, ai drepturi si obligatii. Statul nu iti incalca drepturile si iti cere obligatiile. Pe care tu i le dai bucuros, pentru ca vezi pe ce se cheltuie banii tai. Vezi in fiecare luna, reparatii, lucruri noi care apar, vezi scolile cum functioneaza, vezi strazile cum sunt intretinute, vezi cum poti merge cu masina linistit dintr-un capat in cealalt al unei tari enorme dar care e intretaiata de autostrazi si drumuri expres mai ceva ca un swaitzer. Poti sa mergi cu masina sute de kilometri si sa nu simti drumul, timpul sau stresul. Pentru ca lumea se poarta civilizat in marea parte a timpului. Iar asta conteaza. In marea economie a vietii, lucrurile astea conteaza enorm.

  Mara e fericita aici. A invatat foarte multe chestii, aia cu "nu se face scoala in UK" e o porcarie spusa de niste idioti romani care n-au habar de cum ii cheama. In UK se face scoala si se face serios, mult mai multe ore pe zi si saptamani pe an decat in multe tari. Iar scoala ii invata pe copii sa gandeasca in mod independent, sa isi puna intrebari, sa CONTESTE afirmatii gresite sau idei tampite. Stiu asta si pentru ca o vad pe ea si pentru ca acum am privilegiul sa vad atatea scoli si profesori si elevi... 10 scoli intr-o saptamana nu e putin, zic eu. 

  Mara e fericita pentru ca se simte in siguranta la scoala, stie ca nici un adult din vreo scoala nu o sa se mai poarte vreodata in viata ei cu lipsa de respect fata de ea, acum cred ca chiar intelege asta, mai ales ca i-am povestit ca si in alte scoli e asa. Aici oamenii mici sunt tratati cu respect, li se si cere respect, dar il si primesc. Aici, oamenii mici sunt oameni. Parerea lor conteaza, opinia li se cere de mii de ori pe zi, de la matematica "cum crezi tu ca ar fi asta?" pana la istorie, geografie, literatura. Ce crezi tu despre asta? Care e parerea ta? De multe ori am auzit profesori spunand "nu exista raspuns bun sau prost, asta e o intrebare despre ce crezi TU, orice ai crede e perfect!". Aici copiii nu au manuale! Nici macar de sport sau dirigentie! Abominabil sistem, lumea merge la scoala cu o sticla de apa in mana. Si cu un pix. Nu se invata dupa "manuale", se invata dupa stiinta profesorului care urmeaza o programa in care el, profesorul, poate introduce ce doreste el ca metoda de invatare. Invatarea se face in clasa. Continuarea de acasa se face doar la varste mari, nicidecum in scoala primara. Se face online, pe platforma scolii unde elevul are user si parola, acolo primeste teme si acolo le rezolva. Excesul de hartie aduce incruntari. Orice foaie de hartie se foloseste bine pe toate partile si apoi se recicleaza.

  In astia doi ani am invatat multe de tot. De la un alt sistem politic, economic, social, pe care l-am studiat in mare amanuntime, pentru ca asa sunt eu, nebuna, nu pot sa traiesc in ignoranta, am invatat totul de la capat, am invatat sa merg pe strada cu capul sus si sa zambesc ca toanta in continuu. Iar asta face bine la suflet si minte. O colega din Polonia imi zicea ca cei de acolo sunt pe aici foarte tristi la moaca, ca asa ii poate deosebi chiar si pe strada. Asa e si cu romanii. Merg inegurati, cu ochii in pamant, nu-i intereseaza deloc sa devina si ei ca cei din jurul lor, sa incerce si ei sa copieze populatia in care au aterizat. Ca daca ii vezi pe toti ca zambesc, sa mor daca nu te apuca zambitul... tre' sa fii prea inchis la cap sa nu te apuce, zau! 

  In astia doi ani am invatat sa fac inclusiv carne de mici, mult mai buna decat tot ce am mancat toata viata mea, am invatat ca nu exista "nu am nu stiu ce" pentru ca aici poti gasi absolut tot ce iti doresti, cei care zic ca nu au, clar nici nu cauta. Nici macar o secunda! Daca am iesit din mentalitatea "nu putem face acasa carne de mici deoarece... nu stiu, suntem handicapati", mentalitate pe care am avut-o o viata intreaga, mi se parea asa ceva imposibil de obtinut fara o fabrica de mezeluri la indemana... am iesit cu usurinta si din altele. Am gasit absolut tot ce ne-a poftit inima si stomacul... macelarul meu englez are burta de vita, a trebuit doar sa imi fac curaj si sa il intreb, o tine in spate, congelata, englezii nu mananca asa ceva decat rar, nu e in fata, la galantar :)))) Omul s-a bucurat enorm ca l-am intrebat de burta, de organe, de ficati si alte asemenea...

  Avem o gradina care acum da pe dinafara de rosii, cand am pornit ma gandeam ca na, agricultura afara in Anglia... ce vorbesti, bre, avem rosii cat mine de inalte, jur ca asa ceva n-am mai vazut in viata mea. Ne-am distrat foarte tare cu gradina asta, mai ales eu deoarece fac misto de Marius care inca traieste toate rosiile alea de parca ar fi copiii lui :)))) Stai sa il vezi pe asta primavara viitoare, cre' ca se muta acolo, nu mai da pe acasa, pe cuvant. Ieri am mancat prima salata de rosii cherry facute de noi el, evident ca au fost tare gustoase. Nu ca alea de la magazin nu ar fi, dar cumva ti se inmoaie limba la ideea ca le-a facut omu' domle, cu mana lui :)))) Cam asa: 


cherry englezesti

uriase romanesti din samanta de la 2 Mai

  Cam asta facem noi dupa doi ani aici. Maine plecam in vacanta, dam o fuga in nordul Frantei si nitel prin Belgia pe la niste prieteni... Tocmai ne-am luat alta masina (cealalta ne-a parasit prin stricare maxima) care ne incanta in mod deosebit, asa ca speram sa fie o excursie minunata, mai ales ca acum nu vom merge prea departe. Am facut bagajele si acum ma uit la Mara cum tzopaie incantata si-si face planuri pentru urmatoarele zece zile. 

  De pe insula, cu drag,
           Alexandra. 

  

miercuri, 19 iulie 2017

Aș lua-o acasă

  Am cunoscut-o prima data pe la inceputul lunii mai. Nu vorbea deloc. In nici o limba. Tot ce facea era sa zambeasca cu gura pana la urechi si sa dea din cap a "da". Este de etnie d-aia speciala. Nu avea inca 5 ani dar avea multe kilograme peste ce ar trebui la varsta ei. Parul lung, negru abanos si ondulat ii era prins intr-o coada groasa impletita, parea a fi curata si ingrijita. Dar nu vorbea. Deloc. 

  Zambea mult si degeaba, parca intr-o crispare ramasa pe fata ei dintr-un moment in care intelesese ceva amuzant. O masca despre care stie ea ca ii amuza pe adultii din jur. Intelegea ce ii spun in romaneste dar nu raspundea nimic. Mi l-au adus pe fratele ei, cu doi ani mai mare, din aceeasi scoala. Ia de te intelege cu astia si afla ceva despre ea ca noi nu stim nimic, pana de curand nici nu ne-am prins ca ea e de cetatenie romana, aveam in cap acest "gipsy" care nu ne spunea mare lucru. Nici fra-su n-a vorbit cu mine. Cand m-a auzit ca vorbesc romaneste cu el si-a acoperit gura cu ambele palmutze mici, nu cumva sa spuna ceva, nu cumva sa se dea de gol.

  Intr-un final l-am intrebat daca ei acasa vorbesc tiganeste si a zis soptit ca da. Altceva nu mi-a zis. Lumea din scoala spune ca el acum se descurca bine, a invatat imediat engleza si ce are de facut pe acolo. Ea zambea. Saptamani intregi i-am acordat atentie limitata fata de cealalta romanca din clasa si i-am spus ca eu nu pot sa vorbesc cu ea daca nu-mi raspunde inapoi nimic. Mi-a luat ceva vreme sa sparg nuca dar am spart-o, de ciuda ca nu vorbeam cu ea a inceput sa vorbeasca... in engleza. In ziua aia, eram patru adulti in clasa aia si toti patru am chiuit, ne-am inlacrimat oleaca noi cele trei muieri iar profesorul a tzopait brusc ca un apucat batand din palme. 

  Reusisem sa o conving sa vorbeasca. Intelege romana destul de bine dar nu ii vine natural sa vorbeasca in romaneste. Doar acum, uneori, imi spune lucruri in romana, intrebari scurte care ii vin in cap din cauza ca romana mea ii declanseaza ceva in creier. E un alt soi de copil Mowgli, a avut o casa si atat, are inca 4 sau 5 frati (n-am reusit sa retin si cred ca nimeni de fapt nu stie exact) si este un copil perfect neglijat. Crescut ca intr-o pestera. Ea zambeste. 

  Dupa ce a inceput sa spuna niste cuvinte si sa imi arate niste lucruri am putut sa scot de la ea diverse informatii despre ce stie ea de fapt si ce nu. Am constatat ca stie intr-un mod automatic sa numere dar ca nu intelege ce e aia. Ne pregateam cu totii sa deschidem procedura de diagnosticare, parea a fi total gresita la cap, parea a avea deficiente majore de invatare. Si inca pare asa insa acum, la final de an, a reusit sa inteleaga legatura intre un sunet si o litera scrisa. In conditiile in care cei care termina acum Year R (reception, anul premergator primului an de scoala) stiu sa scrie cuvinte si propozitii simple sa adune si sa scada prin numarare pana spre 20, stiu multe lucruri despre lume si viata. Ea zambeste.

  Acum doua saptamani a implinit 5 ani. Era fericita. Zambea. Dar de cand a inceput sa vorbeasca, sa comunice, nu mai zambeste asa a prost. Am reusit sa o invatam cateva culori. Are 5 ani si nu stia ce-s alea culori. Ce inseamna aia. Se uita mirata la noi cum ii aratam obiecte si ii spuneam denumirea. Ei in engleza, eu in romana... tiganeste nu stiu si-mi pare tare rau... Ea da din genele alea lungi si negre, se uita cu ochii taciunii la mine si parca ar vrea sa ii raspund eu la un "de ce" infinit pe care ea nu stie nici macar sa-l rosteasca. 

  Repeta obsesiv un semn grafic ca un fel de n mic de tipar. La scoala i s-a spus ca asa scriem. Ea n-a nimerit alta litera decat pe aia, multe luni de zile. Ii spuneai sa scrie ceva, il facea pe ala. Pagini si pagini cu un n aruncat din creionul prea mare pentru manuta ei. Azi, dupa atatea luni de lupte, a reusit sa inteleaga sa-l scrie pe A si pe B ba chiar mi-a aratat si un O neterminat, ca o intrebare lasata fara raspuns. De fiecare data cand ma vede ridica manutele sus-sus in aer deasupra capului intr-un gest de imbratisare pe care cred ca doar la mine l-a vazut dar n-a stiut cum sa-l imite corect. Eu imi desfaceam mainile larg cand mergeam la ele, sa le chem spre mine asa cum ar face orice femeie intreaga in situatia mea. Ea a inteles ca gestul ala inseamna imbratisare asa ca acum isi ridica mainile catre mine din partea cealalta a camerei de cate ori intru pe usa. 

   De curand a inceput sa ne arate o tristete majora. Nu incepe sa planga ca un copil normal, brusc si din cauza vreunei suparari oarecare. Pur si simplu sta pe ganduri, i se transforma fata progresiv, se tot uita in ochii mei si apoi incepe sa planga, un plans de om batran, de om chinuit, un plans sfasietor... acum plange asa si cand plec de la ei spre casa. Am ajuns sa ma furisez ca sa nu ma mai vada si sa-i rup si eu sufletul in doua. Nimeni nu stie ce e in sufletul ei, la ce se gandeste ea sau daca si cat poate ea gandi in mod independent. 

  Azi li s-a cerut sa isi scrie numele pe o foicica si sa deseneze ceva dedesubt ca sa facem o felicitare uriasa pentru o profesoara care urmeaza sa plece din scoala respectiva. Aici asa se face. Am stat cu ea sa reuseasca sa-si scrie numele, i-a fost imposibil pentru ca tocmai ce facusem litere cu ea si nu mai era capabila de nici un fel de efort intelectual. I-am zis sa deseneze ceva, ceva ce-i place ei, cu ce culoare vrea ea. Am tot repetat in ambele limbi pana cand am realizat, cu uimirea omului cretin, ca ea nu stie ce e aia "sa desenezi". Nu are acest concept. A trasat timida ca un soi de m de data asta... Mi s-a rupt sufletul acolo langa ea si in secunda aia m-am gandit, din nou, cat de mult mi-as dori sa o iau acasa la mine, sa fie a mea si sa o salvez. 

  L-am chemat pe profesor si i-am zis ca ea nu are conceptul asta si el a zis ca da, nu pare sa stie ce e aia sa desenezi ceva. In secunda aia mi-a picat fisa (tiganul de 11 ani care mi-a zis ca el acasa nu are caiet sau creion cu care sa scrie a fost de ajutor)! I-am zis ca nu stie ce e aia sa desenezi ceva pentru ca ea acasa nu a avut probabil niciodata creioane colorate sau de alt fel, hartie, caiete... nu mai zic de carti. Ce e aia sa desenezi? Cand bebelusul e mic si sta in cur prima data, ii dai un creion si o foaie. Azi ma gandeam cam cate paduri au murit rapuse sub creioanele Marei in 10 ani si 3 luni... mereu o cert ca iroseste hartie, mereu o criticam ca vai, n-ai desenat "si pe partea aialalta"... mi-am dat doua palme mental, bah, esti tampita, alti copii nu au hartie si creion... 

  Profesorul a ramas blocat si si-a dat seama ca asa e... l-am intrebat daca poate sa-si imagineze ce ar insemna asta, cum ar fi sa traiesti asa. A ridicat din umeri si a zis "nu pot sa-mi imaginez, hartia si creionul sunt nevoi de baza". Nici eu nu-mi pot imagina si ma tot straduiesc sa fac asta de cand cu ea si cu celalalt baiat. Nu-mi pot imagina nici de ce plange ea cu atata tristete desi la cum buseste cu bebelusii de jucarie de masa sau ii bate cu pumnul in cap, pot sa-mi imaginez de fapt destul de bine. Fiecare gest pe care il face urla dupa un "iubeste-ma" pe care ea nu stie sa-l rosteasca. In nici o limba. Azi cand am plecat, m-a prins. Dadea sa planga, i-am luat fetzisoara in palme si i-am zis ca ma intorc luni. Si ca pana atunci trebuie sa iubeasca bebelusul pe care-l plimba de zor. S-a uitat la mine cu o privire goala. Nu stie ce e aia iubire. E un concept necunoscut pentru ea. Ca si desenul. 

  As lua-o acasa si as invata-o sa deseneze iubire. 

sâmbătă, 15 iulie 2017

Lupta cu monștrii

  Munca asta pe care o fac eu acum ar trebui sa fie una usoara, copiii invata foarte repede o limba straina cand sunt scufundati in alta tara, scoala, existenta. E drept, le trebuie si ajutor. Aici intervin "monstrii" cu care ma lupt eu. Un set de monstri e legat de mentalitatile familiei: in Anglia e de cacat, nu avem leustean. Alt set de monstri vin din traumele profunde acumulate in doar cativa ani de scoala primara in Romania, copiii astia vin aici si nu inteleg ca aici nu vor manca bataie la scoala, ca nu vor fi umiliti public, ca nu vor fi certati pentru orice. Lupt cu morile de vant cateodata, dar lupt. Alaturi de mine lupta scoala britanica, care, atunci cand le explic despre ce e vorba, ma tine strans de mana si ma ajuta sa lupt cu monstrii din capetele mici ale acestor copii aruncati in viata si-n lume. 

 La scoala sunt ajutati dincolo de ce mi-am putut eu imagina vreodata, oamenii astia, cand afla ca le vine un EAL (English as a second language, asa ii numesc ei pe copiii straini care invata aici) incep sa se dea peste cap, sa faca flic-flacuri de-andoaselea, sa caute materiale (in timpul LOR personal, cand sunt acasa la ei si poate mai au si ei altele de facut dupa 6-8 ore in scoala). Ii vezi cum traduc ca disperatii chestii cu Google translate, care le da muie absolut de fiecare data :)))), ii ajut eu, le traduc chestiile cum trebuie (desi nu e jobul meu sa fac asta eu ma simt norocoasa ca pot sa fac asta pentru copiii astia si pentru profesorii care se dau peste cap).

  Oamenii se dau peste cap. Familiile copiilor romani ajunsi pe aici insa... nu prea se dau peste cap, sincera sa fiu. Exista copii a caror evolutie in engleza si in general este stopata de faptul ca inteligentii planetei nu inteleg ca nu tre' sa incerce ei, niste romani majoritatea fara scoala, sa ii "invete engleza" sau sa "vorbeasca cu ei in engleza"... sau pur si simplu sa ii lase sa vorbeasca in casa alta limba decat romana. Chestia asta e studiata, daca lasi copilul sa vobeasca in engleza intai va uita romana si apoi nu va mai progresa in engleza. Pentru ca te numesti EAL din cauza ca e "o limba SECUNDARA", daca tu nu ai o PRIMA limba pe care sa o cresti in continuu, ca vocabular, pronuntie, topica, nu vei putea sa inveti sa traduci in cap. Pentru ca, in prima faza, copiii trebuie sa invete prin translatie. Deoarece nu-s bebelusi, nu invata atunci limba asta pe o coala alba a mintii din dotare. O invata prin traducere. 

  Asta spun toate studiile pe care divizia mea le are, asta spun toate scolile si toti specialistii britanici. Ce spun parintii romani atunci cand li se explica clar lucrurile astea? Pai e un discurs gen... "ma doare in cur, ce daca vorbeste engleza la 4-5-6-10 ani cu mine, io zic mersi ca vorbeste engleza deoarece in infinita mea prostie ma gandeam ca vai, cum o sa invete micutul o alta limba. Io raspund in romana si gata. Am rezolvat-o". NOT! Sunt multe motive pentru care familia ar trebui sa mentina si sa dezvolte limba materna a copilului iar primul si cel mai important este ca il ajuta pe copil sa evolueze mult mai bine, sa ajunga la nivelul dorit de scoala si sa devina cu adevarat bilingv, chestie care e fenomenala pentru creier si pentru viata in general. Nu-l incurca cu nimic, ba din contra! Dar, evident, n-ai cum sa ii descui la cap pe incuiati, tot ce pot eu sa fac e sa merg acolo si sa vorbesc in romana cu ei, sa le explic notiuni in romana, sa ii ajut sa acceseze engleza mult mai bine prin intermediul limbii materne. Insa ce fac eu e putin, eu vad un copil o data pe saptamana cateva ore, oi fi io magica da' nici chiar asa...

  Celalat monstru, cel care ma doare cel mai rau este ala lasat in urma de scoala si de societatea romaneasca. Unii copii sunt aroganti, nepasatori, lipsiti de orice politete minima, meschini, barfitori ca tzatzele de pe gard. Foarte preocupati de grija altora, de ce fac altii sau cum sunt altii, fara sa se vada o secunda pe ei. Cei care sunt mai mari mint cu mare usurinta, incearca sa dea vina pe altii cand sunt ei de vina, oricand au o scuza de la a nu face ordine in jur (aici exista "tide up time" dupa fiecare activitate iar copiii englezi stiu de la 4 ani ca atunci ei tre' sa puna la loc toate obiectele pe caprarii, in cutiile aferente, sa duca gunoaiele la cos, etc). Imediat sunt paranoici, "toata lumea are ceva cu mine", "LOR nu le pasa de noi" si alte clisee auzite de la parinti, sunt sigura. Eu le vad si le stiu pe fiecare in parte, incerc sa le demontez eu dar le spun si profesorilor despre trecutul lor si ce a insemnat el.

  Am un baietel de varsta Marei care mi-a rupt sufletul ieri. Baiatul are 10 ani jumate, a facut 3 ani de scoala in Romania, si e nemultumit de viata dar mai ales de propria persoana. Cand am fost prima data la el s-a bucurat mult sa ma vada, sa vorbim in romana, mi-a povestit, ca un om nevorbit de o viata, tot ce se intampla in viata lui. Din cand in cand isi cerea scuze, spasit, ca ma "deranjeaza". Dar continua sa vorbeasca ca si cand nimeni vreodata nu l-a ascultat. De atunci pana acum starea lui mentala s-a inrautatit. E din ce in ce mai nemultumit, nimic nu e bine, parerea lui despre sine este, citez "eu nu sunt bun de nimic" sau "eu nu fac nimic cum trebuie". Nu numai ca face ce trebuie, dar chiar face in plus fata de asteptari.

  A venit aici in noiembrie anul trecut, acum vorbeste bine in engleza, scrie destul de bine, spelinguieste minunat insa... nu poate sa scape de monstrii. Unii sunt de acasa. "Mancarea nu e buna in Anglia, nici macar salata nu e buna!"... l-am intrebat ce gust are salata, a zis ca nu stie. Normal ca nu stie, salata nu are nici un gust, e niste apa cu clorofila practic. Cum dracu' sa ii zici copilului ca nici macar salata nu are gust in tara asta nasoala? "Aici nu gasim nimic"... l-am intrebat ce anume a cautat si n-a gasit, mi-a zis ca glicerina ca sa isi faca "slime"(nu stiu cum sa traduc chestia asta ca sa insemne ce zic eu). Cum, nu stiti ce e aia? O mazga cu care se joaca copiii de prin diverse tari acum :))) L-am informat politicos ca exista o reteta si pentru cei care n-au glicerina, si ca viata nu se termina la "slime".

  Progresiv, pe parcursul saptamanilor discursul lui s-a inegrit. Au inceput sa iasa la iveala monstrii sistemului romanesc scolar. Ba ca il bullinguiesc copiii (desi de multe ori nu e asa iar el face destule care sa atraga animozitati), ba ca nimanui nu-i pasa de el, ba ca el e un prost si nu face nimic bine niciodata. "Eu nu fac nimic bine" spune de multe ori, stergandu-si fruntea de transpiratie. E obez, mi-a cumplit de mila de el, are cateva zeci de kilograme in plus, chestie care evident ca nu-l ajuta in nici un fel. Stie ca e obez? Nu. Mananca doar zahar si paine dar vorbeste mult despre salate imaginare care n-au gust.  

  Spune obsesiv ca el nu stie sa scrie cum trebuie. Asa e, el nu stie de fapt sa gandeasca independent o poveste. Nu stie sa faca din capul lui un text literar asa cum stiu elevii de 10 ani din Anglia. Nu stie sa faca asta nici in romana, pentru ca in Romania stim cu totii ce a invatat el. Aici nu i se dau "note" in mod public asa ca el e nemultumit. Se agata cu disperare de competitia din capul lui, competitie falsa, inexistenta aici, vrea topuri si clasamente mai mult decat vrea sa afle lucruri noi. Scoala primara de aici nu contine topuri si clasamente, omul e frustrat. De cate ori ii spui ca a facut ceva bine se repede la tine, "nu e bine, nu e deloc bine, nimic nu e bine". Ieri chiar m-a speriat. A scris si o poveste foarte neagra la literatura, mi-a dat o stare de neimaginat. Eu n-am vazut pana acum cum arata un copil puternic deprimat, traumatizat. 

  L-am intrebat cum era invatatoarea din Romania. A zis ca "nu prea buna, practic ne certa in continuu si tipa la noi". L-am intrebat daca ii batea. A zis "nuuuu, nu ne batea, doar ne tragea de urechi si de par, si ne dadea cu rigla peste maini cateodata"... ooo, minunat, ce sa mai zic... Sa ma mai mir de ce el aici nu are incredere in adultii din scoala? Pentru ca zice "orice as face, oricum nu se intampla nimic, nimanui nu-i pasa de mine de fapt"... Asa ca ieri, dupa o lunga discutie cu el si apoi cu profesoara lui, ne-am dus amandoua de manutza la psiholoaga scolii si i-am trantit in brate toata placinta romaneasca. Am stat o jumatate de ora de vorba cu ele, i-am povestit lucruri despre el si mentalitatile romanesti, am informat-o. Da, din nou am facut niste oameni englezesti sa beleasca ochii ca la circ cand le-am zis care e trecutul din care vine acest om mic si chinuit... dar asta e. Imi asum. Acum mai e doar o saptamana de scoala dar de la toamna doamna il va lua la prelucrat in mod special, cu terapie si tot ce trebuie. 

  Am plecat tare obosita de acolo, dar fericita ca am putut sa fac ceva real pentru el. Pentru ca, uneori, monstrii astia nu pleaca asa usor. Si pentru ca, asa cum au zis si ele ieri, "daca el nu este fericit, nu va putea nici sa invete asa cum trebuie". Pai da. Cam asa. 

  

  

miercuri, 5 iulie 2017

Motive de ras

  Mie una, nu-mi trebuie! Adica, serios, nu-mi trebuie motive ca sa rad, pot sa rad din orice si in orice situatie, oricat ar fi ea de sinistra, eu rad. In principal cu Mariusul din dotare, in fiecare zi imi imaginez ca pot sa il iau cu mine la scoli si sa mergem asa amandoi si sa radem de zilele mele prea-pline de copii plini de logica fracturata sau de adulti care rad pe orice tema. Cred ca daca am merge amandoi ne-ar da afara in primele cinci minute! :)))))

  Pe omul asta d-aia l-am luat. Nuuuu, ca ierea si frumos si dăștept, nu zic... dar omul asta stie sa ma faca sa rad pana pleznesc. Ieri am avut o zi grea, e complicat sa te tina unii inchis intr-o sala mare impreuna cu circa 300 de oameni de 11 ani care vorbesc si tipa, de la 9 la 1.20. Si apoi inca o tura da' nu mai zic ca ma ia capul. Am ajuns acasa zombi si cand l-am sunat, a inceput sa glumeasca asa de tare incat am ras pana mi-a trecut tot. D-alea cu dat cu capu' de masa. Anul asta, pe 27 august, se vor face 20 de ani de cand el ma face sa rad asa, si ca sa nu fiu modesta o sa zic ca si eu pe el idem. Cam despre asta e vorba. 

  Zilele mele de acum sunt pline de ras. Azi am asistat lesinata (de ras nu de cald) la o clasa intreaga de piticanii de 5 ani care au fost pusi sa se schimbe singurei pentru sport. Ei fac asta inca din septembrie, ai zice ca au devenit eficienti. Mai nene, am ras cu lacrimi la propriu! Sa zicem doar ca la finalul activitatii, jumatate aveau tricourile pe dos. Cam 5 aveau pantalonasii scurti de sport cu fata in spate si se trageau voios de prohab pe motiv ca le intra in cur treaba din spate care nu trebuia sa fie in spate. De ce alegeau sa traga de partea din fata nu de aia care le intra in cur... nu ma intrebati!

  Unul avea o soseta si un picior gol, li s-a spus sa ramana desculti ca nu le trebuie nici un fel de incaltare pentru activitatea "sportiva" care urma. De ce omu' ramasese cu o soseta, n-am inteles, dar dupa cum imi zicea profesorul clasei in mod repetat: "the boys, always THE BOYS" :))))))

  Cam 10 din ei si-au lasat curu' pe dinafara in mod total dezgolit in procesul de "scoatem pantalonii-fusta de pe noi". Ca s-a intamplat asta, n-ar fi de mirare, ni se intampla tuturor. Ca au continuat sa stea asa in urmatoarele zece minute, cautand frenetic diverse alte acareturi sau scobindu-se in nas in timp ce ii tragea briza pe la spate... te cam uimeste... Copiii mici sunt niste animalute dubioase, jur! :)))) Ma uitam azi la ei si ma minunam, cand ai doar unul si ai cam si uitat ca deh, a ta are zece ani si ceva si oricum ea a fost Monk din nascare... iar acum tu studiezi piticanii d-astea dezorganizate... as putea scrie o carte! 

  Jumatate dintre ei si-au scos tricoul de pe maneci si cu el atarnat de gat si-au dat si partea de jos spre glezne, si da, erau baieti... don't ask, o fi o traditie englezeasca! :)))) Daca ma gandesc mai bine, stiu sigur ca mi-am vazut jumatatea mai dubioasa dibace cel putin de 10 ori cu un tricou tras doar pe gat, facand altceva intre timp. Nu stiu, o fi o chestie d-asta pentru copiii de cinci ani :))) Habar n-am dar stiu ca am ras. Am ras si-am comentat cu profesorul cel tanar care le zice mereu si mereu cand vin sa ceara ajutorul la imbracat-dezbracat: "eu stiu sigur ca poti si singur". Domnle, esti optimist, bag sama! 

  Adevarul este ca noi romanii ne tinem copiii handicapati multa vreme. Vai, ca nu poate. Bai, nu poate, da ui' ce hilar e daca il lasi sa poata :)))))) Si pana la urma reuseste el, intr-un final. Si asa se invata sa le faca si singur. Ce ma intristeaza cel mai mult si nu mai gasesc motiv de ras, este momentul in care li se zice "tidy up time", adica ca trebuie sa faca ordine dupa ei, sa stranga tot ce au folosit si sa puna la loc. Li se spune asta inca de la 2 ani de la nursery, am vazut cu ochii mei. Si ei fac asta, pentru ca inteleg ce sa faca daca li se explica. Din pacate, mereu si mereu, copiii romani mai mari (4 ani plus) sunt invatati asa ca niste pui de beizadele handicapate care nu pun mana sa stranga. Nu strang si incearca sa se piteasca, sa nu fie vazuti, sa "fure", sa nu participe la activitatea de a face ordine dupa fiecare activitate. Mentalitatea parintilor care nu i-au pus sa stranga in jurul lor nimic de mici. Si care apoi se vaita ca "nu-si face ordine copilu' niciodata." Mdeh...

  Revenind la motivele de ras, azi un pusti de 5 ani a reusit sa ma enerveze pana cand am dat in ras. Profesorul le citea o poveste. Si el a ridicat mana. Profesorul l-a intrebat ce doreste iar el a inceput (total fara legatura cu povestea) sa zica "maine e Sportsday si o sa.... bla bla"... Domnul i-a zis frumos ca o sa discutam despre asta mai tarziu, dupa ora de sport, acum citim o poveste. N-au trecut trei minute ca ala era cu mana sus. Da? Si maine la sportsday.... Eu deja eram pe jos, profesorul i-a zis inca o data si apoi........... de inca 5 ori lui si de alte doua ori alteia careia i se facuse pofta de Sportsday... si ridicau asa mana pe rand sa-si spuna parerea despre asta in timp ce ala le citea o poveste :))))))))))))))))))))

  Nu, omul n-a tipat la ei, eu radeam sa pic de pe scaun, el le explica frumos INCA odata ca discutam despre asta DUPAAA poveste si sport si alea. Eu? Eu vedeam o mana micuta cum se ridica si incepeam sa bufnesc in ras incontrolabil asa cum doar pe la orele de matematica din liceu mai pateam...